OZONOTERAPIA LA PACIENŢI CU HEPATITA VIRALĂ „C”

OZONOTERAPIA LA PACIENŢI CU HEPATITA VIRALĂ „C”

ZECE ANI DE EXPERIENŢĂ

 

M.N. Mawsouf* şi T. T. Tanbouli**

*Institutul de Cancer, Universitatea din Cairo

** Clinicile Medicale din Cairo

 

REZUMAT

             Hepatita „C” reprezintă o problemă medicală în Egipt. Linia de tratament cea mai uzuală este foarte costisitoare şi presupune efecte secundare majore şi o eficienţă scăzută, în special în cazul genotipului 4, întâlnit frecvent în Egipt. În ultimii zece ani, s-au realizat diverse studii pentru a evalua rolul ozonoterapiei în VHC. Primul dintre acestea includea 60 de pacienţi cu genotipul 4 al hepatitei „C”, care au fost supuşi unui tratament de autohemoterapie majoră, cu amestec de ozon-oxigen, în doze care variau de la 4 la 9 mg şi insuflaţie rectală în doze variind de la 6 la 14 mg la fiecare consultaţie. Numărul consultaţiilor, în acest caz, era de 3 ori pe săptămână, timp de 8 săptămâni, urmat de un tratament aplicat de 2 ori pe săptămână, timp de 16 săptămâni. S-a descoperit că, în urma celor 8 săptămâni de ozonoterapie, încărcătura virală a scăzut în 91,67% din cazurile în care un nivel de PCR negativ (reacţie de polimerizare în lanţ negativă) a fost atins în 20% din cazuri. După 24 de săptămâni de ozonoterapie, încărcătura virală a continuat să scadă în 95% din cazurile cu un nivel negativ de PCR (reacţie de polimerizare în lanţ) care se întâlnea în 36,67% din cazuri. După 8 săptămâni de ozonoterapie, nivelurile anormale de enzime au revenit la valorile obişnuite, în 20% din cazurile referitoare la enzima SGPT (Serum Glutamic Piruvat Transaminaza) şi în 23,33% din cazurile legate de enzima SGOT (Serum Glutamic Oxaloacetic Transaminaza).

 

Un al doilea studiu a inclus 50 de pacienţi cu genotipul 4 al hepatitei „C” care au fost supuşi terapiei cu ozon timp de 24 de săptămâni. Pacienţilor li s-a administrat un tratament al de autohemoterapie majoră, cu amestec de ozon-oxigen, în doze care variau de la 2,8 la 8,4 mg şi insuflaţie rectală în doze variind de la 6 la 12 mg la fiecare consultaţie. Numărul consultaţiilor era de 3 ori pe săptămână, timp de 12 săptămâni, urmat de un tratament aplicat de 2 ori pe săptămână, timp de 12 săptămâni. În 94% din cazuri, starea generală s-a îmbunătăţit. S-a constatat o diminuare a nivelului cantitativ al PCR (reacţie de polimerizare în lanţ), în 71,8% din cazurile în care a fost atins un PCR negativ în 24% din cazuri, după 8 săptămâni de tratament. S-a înregistrat o ameliorare importantă, din punct de vedere statistic, în ceea ce priveşte parametrii de SGOT (Serum Glutamic Piruvat Transaminaza), SGPT (Serum Glutamic Oxaloacetic Transaminaza), albumină, bilirubină şi protrombină, la 8 săptămâni după demararea studiului. Un al treilea studiu realizat pe un eşantion de 30 de pacienţi cu VHC pozitiv a adus rezultate similare cu cele două anterioare. Ozonoterapia s+a demonstrat a fi eficientă chiar şi în cazurile de ciroză hepatică şi insuficienţă hepatocelulară cronică, unde nu putem vorbi de tratament medicamentos.

Alte câteva studii sunt în desfăşurare, iar din datele preliminare am putut observa că utilizarea amestecului de ozon şi a terapiei cu interferon a dus la obţinerea unor rezultate mai bune decât aplicarea numai a unuia dintre tratamente. Ozonul a crescut efectul interferonului şi a diminuat efectele secundare ale acestuia. După un an de urmărire atentă a cazurilor de VHC, în care s-a aplicat tratamentul cu ozon, s-a putut constata o recidivă în 40% dintre acestea. Pe de altă parte, testele de funcţionare a ficatului nu au fost afectate, ceea ce înseamnă că virusul a avut un efect redus asupra ficatului.

Un studiu histopatologic asupra unui număr de 98 de pacienţi cu VHC pozitiv a demonstrat că ozonul are un efect antiinflamator şi antifibrotic.

S-a descoperit că ozonoterapia este o metodă eficientă, sigură şi mai puţin costisitoare pentru pacienţii cu VHC pozitiv, fie folosită izolat, fie în combinaţie cu terapia medicamentoasă, fie în stadiu incipient sau terminal al bolii.

 

Obiectivul studiilor

            Aceste studii au fost realizate pentru a evalua eficienţa şi siguranţa ozonoterapiei în cazul infecţiilor cu genotipul 4 al hepatitei C şi pentru a aprecia un protocol al ozonoterapiei propuse în tratamentul genotipului 4 al VHC.  Au fost realizate câteva studii şi observaţii clinice pe o perioadă de 10 ani, începând din 1999 şi până în 2008.

 

Introducere

            Hepatita C (VHC) este o problemă medicală la nivel mondial. Se estimează că nu mai puţin de 300 de milioane de oameni de pe întreg globul suferă de VHC. Hepatita C este o problemă medicală de prim rang în Egipt. Se presupune că mai mult de 15%, ceea ce înseamnă mai mult de 10 milioane din populaţia Egiptului suferă de această infecţie. Boala progresează lent, este depistată, de obicei, accidental, duce la devitalizarea organismului şi este dificil de tratat. Linia uzuală de tratament este foarte costisitoare, are efecte secundare majore şi o eficienţă redusă.

În majoritatea cazurilor, hepatita C conduce la complicaţii, de exemplu, la ciroză, ascită, carcinom hepatic şi, în final, la insuficienţă hepatocelulară. Se estimează că ciroza hepatică se dezvoltă la 20-25% din pacienţii care suferă de VHC, în mai puţin de 20 de ani. S-S-a descoperit că, la 5% dintre cazurile de VHC, apare şi carcinomul hepatocelular.

Aceasta nu este numai o problemă medicală, ci şi una economică (mai puţine locuri de muncă, mai puţină producţie şi costuri foarte ridicate ale tratamentului uzual).

Până în momentul de faţă, există 6 genotipuri ale VHC, predominante fiind 1, 2 şi 3. În Africa, genotipul 4 şi 5 prevalează. În Asia, pe de altă parte, genotipul 6 este preponderent.  Diferenţele dintre genotipuri au scos în evidenţă o susceptibilitate care variază la terapia antivirală. În Egipt, genotipul cel mai răspândit este cel cu numărul 4 şi acesta, după cm se ştie, este relativ rezistent la tratamentul antiviral.

Azi, prima linie de tratament pentru hepatita C cuprinde interferonul şi ribavirina. Ribavirina şi interferonul au efecte secundare medicale şi psihiatrice semnificative.

Efectul antiviral al ozonului

Ozonul este un agent oxidant puternic. Acesta distruge scutul proteinelor virale, lipoproteinele, lipidele şi glicoproteinele. Prezenţa numeroaselor legături duble în aceste molecule nesaturate le face vulnerabile la efectele oxidante ale ozonului. Structura moleculară este atacată şi, în consecinţă, se propagă fracţionarea învelişului. Lipsiţi de peretele proteic, virionii nu pot supravieţui şi nici nu se pot reproduce. Ozonul curat şi compuşii peroxidului e care îi formează pot altera structurile învelişului viral, necesare pentru a se prinde de celulele gazdă. Peplomerii, proeminenţele formate de glicoproteinele virale care se leagă de receptorii celulelor gazdă sunt, probabil, zone de acţiune a ozonului. Alterarea integrităţii peplomerilor face mai dificilă ataşarea la membranele celulelor gazdă, împiedicând ataşarea virală şi pătrunderea lor.

Ozonul stimulează funcţionarea leucocitelor şi producerea citokinelor.

Ozonul este el însuşi un oxidant puternic şi duce la producerea peroxizilor cu capacitate oxidativă. Peroxidul de hidrogen străbate membrana celulară şi activează factorul nuclear citoplasmatic de reglare a expresiei genelor, kappa b, determinând, în cele din urmă, transcrierea ARNm-ului câtorva citokine şi anume interleukina (IL-1, 2, 4, 6, 8, 10), factorul de necroză tumorală (TNF-α) şi interferon (IFN β şi γ).

În VHC, încărcătura VHC pare să fie un factor de importanţă majoră în caracterul invaziv şi virulenţa desfăşurării bolii. Ozonul induce eliberarea citokinelor de către leucocite. Stimularea mecanismelor imune va conduc la o reducere semnificativă a virionilor aflaţi în circulaţie.

Pacienţi şi metode de tratament

Unul dintre studii includea 60 de pacienţi cu genotipul 4 al hepatitei „C”, dintre care 45 de bărbaţi şi 15 femei. Vârsta acestora varia între 34 şi 65 de ani. Un alt studiu se raporta la 50 de pacienţi cu genotipul 4 al hepatitei „C”, dintre care 44 de bărbaţi şi 6 femei, a căror vârstă varia între 23 şi 58 de ani.

Investigaţiile medicale, printre acestea fiind şi hemoleucograma completă (testul CBC de numărare a celulelor din sânge), testele pentru stabilirea gradului de funcţionare a ficatului, testul de Alfa-fetoproteină (AFP), testele serologice pentru bilharioză, nivelul cantitativ al PCR (reacţie de polimerizare în lanţ) pentru VHC, concentraţia şi timpul de protrombină (sau Timpul Quick), cât şi ultrasonografia abdominală au fost realizate înainte şi la 8, sau 24 săptămâni după începerea tratamentului cu ozon.

În primul studiu, pacienţilor li s-a administrat un tratament combinat de autohemoterapie majoră, cu doze variind de la 4 până la 9 mg şi insuflaţii rectale în doze variind de la 6 la 14 mg, la fiecare consultaţie. Numărul consultaţiilor era de 3 ori pe săptămână, timp de 8 săptămâni, urmat de un tratament aplicat de 2 ori pe săptămână, timp de 16 săptămâni. În cel de-al doilea studiu, pacienţii au fost supuşi unui tratament de autohemoterapie majoră, cu doze variind de la 2,8,  la 8,4 mg şi insuflaţii rectale în doze variind de la 6 la 12 mg, la fiecare consultaţie. Numărul consultaţiilor era de 3 ori pe săptămână, timp de 12 săptămâni, urmat de un tratament aplicat de 2 ori pe săptămână, timp de alte 12 săptămâni.

Investigaţiile medicale au fost reluate după 8 şi 24 de săptămâni de  tratament. Au fost observate o stare generală de sănătate şi activitate zilnică.

 

Protocolul Tratamentului cu Ozon

În studiul numărul unu, prima şedinţă de autohemoterapie majoră s-a făcut, de două ori consecutiv, cu o concentraţie de 25 μ/ml ozon în oxigen, pentru ca ulterior să crească la 30μ/ml, din nou, în două şedinţe succesive ş.a.m.d., mărind concentraţia cu 5 μ/ml la fiecare două consultaţii, până la atingerea unui număr de maxim 60 μ/ml, concentraţie care a rămas constantă până la sfârşitul perioadei de tratament. Obiectivul de a începe de jos şi de a merge cu paşi mici („start low and go slow”) a fost respectat. Volumul de ozon în oxigen a fost stabilit, pentru toate şedinţele, la 150 de ml. Greutatea sângelui a fost constantă la fiecare consultaţie, de 150 de gm. Prima şedinţă de insuflaţie rectală s-a desfăşurat cu o concentraţie de  20 μ/ml ozon în oxigen, cu un volum de 300 ml, menţinut constant în următoarele două consultaţii, apoi concentraţia crescând la 25 μ/ml ozon în oxigen, cu acelaşi volum, pentru alte două şedinţe, pentru ca apoi să ajungă la 30 μ/ml x 300 ml, pentru alte două şedinţe, iar apoi la 35 μ/ml x 300 ml, de două ori, urmat de 35 μ/ml x 350 ml, timp de două consultaţii, până s-a ajuns la un maxim de 40 μ/ml x 350 ml, care au rămas neschimbate până la sfârşitul tratamentului.

În cel de-al doilea studiu, prima şedinţă de autohemoterapie majoră s-a realizat, de două ori consecutiv, cu o concentraţie de 20 μ/ml ozon în oxigen, pentru ca ulterior să crească la 25 μ/ml, din nou, în două şedinţe succesive ş.a.m.d., mărind concentraţia cu 5 μ/ml la fiecare două consultaţii, până la atingerea unui număr de maxim 60 μ/ml, concentraţie care a rămas neschimbată până la sfârşitul perioadei de tratament. Obiectivul de a începe de jos şi de a merge cu paşi mici („start low and go slow”) a fost respectat. Volumul de ozon în oxigen a fost stabilit, pentru toate şedinţele, la 140 de ml. Greutatea sângelui a fost constantă la fiecare consultaţie, de 140 de gm. Prima şedinţă de insuflaţie rectală s-a desfăşurat cu o concentraţie de  15 μ/ml ozon în oxigen, cu un volum de 250 ml, menţinut constant în următoarele două consultaţii, apoi concentraţia crescând la 20 μ/ml ozon în oxigen, cu acelaşi volum, pentru alte două şedinţe, pentru ca apoi să ajungă la 25 μ/ml x 250 ml, pentru alte două şedinţe, iar apoi la 30 μ/ml x 250 ml, de două ori, urmat de 30 μ/ml x 300 ml, timp de două consultaţii, apoi, de 35 μ/ml x 300 ml, de două ori, până s-a ajuns la 40 μ/ml x 300 ml, care au rămas neschimbate până la sfârşitul tratamentului.

Rezultate

            În cazul primului studiu, s-a evidenţiat că, după 8 săptămâni de ozonoterapie, încărcătura virală a scăzut în 91, 67% din cazurile (valoarea lui P < 0,001) în care a fost atins un nivel negativ de PCR (reacţie de polimerizare în lanţ) în 20% din cazuri. În urma unei perioade de 24 de săptămâni de ozonoterapie, a existat o continuă diminuare a încărcăturii virale, care s-a întâlnit la 95% din cazuri (valoarea lui P < 0,001), cu un nivel negativ al PCR-ului, în 36,67% din cazuri (figurile 1, 2, 3). După 8 săptămâni de ozonoterapie, nivelurile anormale ale enzimelor şi-au revenit la valoarea obişnuită, în 23,33% din cazurile legate de enzima SGOT (Serum Glutamic Oxaloacetic Transaminaza), unde valoarea lui P< 0,013 şi şi-au revenit la valoarea obişnuită în 20% din cazurile referitoare la enzima SGPT (Serum Glutamic Piruvat Transaminaza), unde valoarea lui P< 0,001, după cum se poate observa şi în figurile 4 şi 5 (nivelurile normale sunt  < 45 U/L, pentru enzima SGOT şi  < 42 U/L, pentru enzima SGPT).

În cel de-al doilea studiu ceea ce s-a descoperit a fost că, după 8 săptămâni de ozonoterapie, încărcătura virală a scăzut în 63, 85% din cazurile (valoarea lui P < 0,004) în care a fost atins un nivel negativ de PCR (reacţie de polimerizare în lanţ) în 24% din cazuri (valoarea lui P < 0,001). În urma unei perioade de 24 de săptămâni de ozonoterapie, a existat o continuă diminuare a încărcăturii virale, care s-a întâlnit la 71,84% din cazuri (valoarea lui P < 0,005), cu un nivel negativ al PCR-ului, în 36% dintre cazuri (valoarea lui P < 0,001) (figurile 6 şi 7). După 8 săptămâni de ozonoterapie, nivelurile anormale ale enzimelor şi-au revenit la valoarea obişnuită, în 52% din cazurile legate de enzima SGOT (Serum Glutamic Oxaloacetic Transaminaza), unde valoarea lui P< 0,001 şi şi-au revenit la valoarea obişnuită în 58% din cazurile referitoare la enzima SGPT (Serum Glutamic Piruvat Transaminaza), unde valoarea lui P < 0,001, după cum se poate observa şi în figurile 8 şi 9, ţinând cont că  nivelurile normale ale enzimelor sunt  ≤ 40 U/L.  După 8 săptămâni de ozonoterapie, nivelurile anormale de bilirubină (valoare normală ≤ 1 mg %) reveniseră la valorile obişnuite, în 28% din cazuri (valoare lui P < 0,001), conform figurii 10. De asemenea, în urma aceleiaşi perioade de terapie, parametrii anormali de albumină (valoarea normală ≥ 3,5 mg %) au ajuns la valoarea normală în 18% din cazuri (valoarea lui P < 0,032), ca în figura 11. Concentraţia de protrombină s-a îmbunătăţit spre valoarea normală (valoarea lui P < 0,001), ca în figura 12.

Figura 1

         Media PCR (reacţie de polimerizare în lanţ) înainte, în timpul şi după ozonoterapie

 Figura  2

Numărul cazurilor cu PCR negativ în timpul şi după ozonoterapie

Figura 3

 Numărul cazurilor cu o descreştere a încărcăturii virale a PCR, în timpul şi după ozonoterapie

 Figura 4

 

Nivelurile normale sau anormale ale enzimei SGOT înainte şi după ozonoterapie

                                 (AST – aminotransferaza aspartat SGOT – Serum Glutamic Oxaloacetic Transaminaza)

 

 Figura 5

 Nivelurile normale şi anormale ale enzimei SGPT înainte şi după ozonoterapie SGPT – Serum Glutamic Piruvat Transaminaza

Figura 6                       

Valoarea medie a PCR înainte, în timpul şi după ozonoterapie

Figura 7

Numărul cazurilor de PCR negativ în timpul şi după ozonoterapie

  Figura 8

 Nivelurile normale şi anormale ale enzimei SGOT înainte şi după ozonoterapie

 Figura 9

Nivelurile normale şi anormale ale enzimei SGPT înainte şi după ozonoterapie

Figura 10

Nivelurile normale şi anormale ale bilirubinei înainte şi după ozonoterapie

 

Figura 11

Nivelurile normale şi anormale ale albuminei înainte şi după ozonoterapie

Figura 12

Nivelurile normale şi anormale ale protrombinei înainte şi după ozonoterapie

 

Alte cercetări

            Alte câteva cercetări în domeniu sunt întreprinse pentru a evidenţia următoarele informaţii ca date preliminare:

  • Un al treilea studiu efectuat asupra unui număr de 40 de pacienţi cu genotipul 4 al VHC, dar într-un centru medical diferit, au adus aproximativ aceleaşi rezultate precum primele două studii.
  • Din cercetările anterioare, am descoperit că ozonoterapia are un efect pozitiv asupra testelor de stabilire a funcţionalităţii ficatului, chiar în stadiile terminale ale cirozei hepatice, când interferonul este contraindicat.
  • Combinarea administrării interferonului şi a ozonoterapiei, în cazul a patru pacienţi cu genotipul 4 al VHC, a adus rezultate mai bune decât dacă s-ar fi aplicat separat numai unul dintre tratamente, cu efecte secundare ale interferonului reduse.
  • După un an de urmărire atentă a cazurilor de VHC, în care s-a aplicat tratamentul cu ozon timp de 6 luni, s-a putut constata o medie de recidivă de aproximativ 40%. În orice caz, testele de stabilire a funcţionalităţii ficatului nu au fost afectate, ceea ce înseamnă că virusul a avut un efect redus asupra ficatului.
  • A fost studiat şi efectul ozonului asupra unităţilor de sânge infectat cu VHC. Bule de ozon medical au fost administrate în unităţile de sânge infectat, ozonul având concentraţii ce variau de la 20 la 50 μ/ml, timp de 5 zile consecutive. Nu a fost înregistrat nicio scădere semnificativă a încărcăturii virale a VHC.

În 2006, Elbasha H., împreună cu alţi coautori, au realizat un studiu histopatologic, desfăşurat asupra unui eşantion de 98 de pacienţi infectaţi cu virusul VHC, pentru a evalua efectul ozonoterapiei în ţesutul hepatic, timp de 12 săptămâni de tratament. Aceştia au ajuns la concluzia că ozonoterapia induce o scădere cu 2-8 puncte în ceea ce priveşte schimbările  necro-inflamatorii, produse în biopsia ficatului. De asemenea, au descoperit că ozonoterapia a indus o coborâre a nivelului fibrozei cu 1-2 puncte în 65-82,5 % din cazuri, ca în imaginea 1.

 

Imaginea 1 – Efectul ozonoterapiei asupra ţesutului hepatic

Înainte de tratament – 8/18 grad de inflamaţie,            După tratament – 8/18 grad de inflamaţie,

                 3/6  Stadiul fibrozei H&E , X200                   0/6 Stadiul fibrozei H&E, X200

 

Discuţie

             Scăderea semnificativă a încărcăturii virale este unul dintre factorii importanţi pentru a evalua ameliorarea sănătăţii, în cazul unui pacient infectat cu VHC. Conform acestor studii,  s-a descoperit că, în urma tratamentului cu ozon, s-a produs o schimbare notabilă în revenirea enzimelor cu niveluri anormale la valorile obişnuite. Unora dintre pacienţi li s-au administrat pastile de DDB, un medicament chinezesc din plante, al cărui efect este acela de a reduce nivelul enzimelor, fără a avea, însă, vreo acţiune anti-virală. Întreruperea administrării de DDB este urmată de o creştere a nivelului enzimelor la valorea anterioară. Aceasta poate fi o explicaţie pentru faptul că unii dintre pacienţi prezentau un nivel normal de enzime, chiar înainte de a începe ozonoterapia.

Doi dintre parametrii cei mai importanţi în semnalarea funcţionalităţii ficatului sunt reprezentaţi de nivelurile de bilirubină şi albumină. În cel de-al doilea studiu, s-a descoperit că ambii parametri au cunoscut o creştere a valorilor şi chiar revenirea la nivelurile normale, cu înregistrarea unor valori semnificative, din punct de vedere statistic, semnalând o ameliorare în funcţionarea ficatului.

Un studiu histopatologic a scos în evidenţă faptul că ozonoterapia are un efect antiinflamator şi antifibrotic asupra ficatului pacienţilor infectaţi cu VHC. Acest lucru demonstrează efectul benefic al ozonoterapiei asupra integrităţii ţesutului hepatic

Observaţiile clinice şi interogarea pacienţilor au arătat că, în mai mult de 90% din cazuri, starea generală a acestora s-a îmbunătăţit, iar unii dintre ei chiar s-au întors la lucru, după ce înainte rămăseseră acasă. În plus, în majoritatea cazurilor, s-a observat o îmbunătăţire a calităţii vieţii, iar pacienţii au recunoscut un sentimentul de bunăstare. Toate datele anterioare indică rolul important al ozonului ca metodă sigură şi eficientă de tratament.

Nu numai că ozonul s-a demonstrat a fi eficient în tratarea cazurilor de VHC, dar a prezentat şi un efect terapeutic asupra unor afecţiuni asociate: diabet, hipertensiune şi mărirea prostatei.

Este de înţeles că răspunsul la tratament va fi mai puţin satisfăcător în cazuri complicate, precum ciroza hepatică sau ascita sau în cazurile asociate cu boli cronice, ca de exemplu diabetul şi bilharioza, dar aceştia nu au fost consideraţi drept factori în determinarea ineficienţei. Cu toate acestea, chiar şi în astfel de cazuri, efectul benefic al ozonoterapiei a fost evident.

Aceste cercetări medicale duc la concluzia că ozonoterapia are un efect pozitiv asupra testelor de  stabilire a funcţionalităţii ficatului, chiar în stadiile terminale ale cirozei hepatice, când interferonul este contraindicat.

În pofida procentului ridicat de recidivă (PCR pozitiv) observat după ozonoterapie, acesta a avut un efect redus asupra testelor de stabilire a funcţionalităţii ficatului. Aceasta înseamnă că nivelul cantitativ al PCR nu reprezintă un factor major în evaluarea capacităţii de funcţionare hepatică, ci este numai unul din ceilalţi factori.

Într-o cercetare efectuată în prealabil, s-a demonstrat că nu exista nicio scădere semnificativă a încărcăturii virale a VHC, în urma expunerii unităţilor de sânge infectat cu hepatita C la ozonul medical. Aceasta sugerează faptul că principalul efect al ozonoterapiei asupra virusului se datorează mai degrabă efectului său de stimulare a sistemului imunitar, decât unui efect viral direct.

În unele cazuri, nu a existat niciun răspuns al sarcinii virale la ozonoterapie. Din observarea pacienţilor respectivi şi prin analiză clinică, au fost evidenţiaţi 3 mari factori  responsabili pentru lipsa răspunsului: 1) o dietă necorespunzătoare, bogată în grăsimi şi proteine, ceea ce duce la o suprasolicitare a ficatului ca organ al metabolismului şi astfel îl epuizează; 2) extenuare fizică, cu un efort prelungit şi multe ore de muncă; 3) medicamente hepatotoxice pe care pacientul şi le-ar fi putut administra pentru tratarea unei alte afecţiuni.

În cadrul acestor studii, nu a existat un grup de control, considerându-se că pacientul este propria sursă de control. Obiectivul principal al acestor studii clinice a fost acela de a compara informaţiile clinice şi cele de laborator descoperite înainte şi după ozonoterapie, pentru fiecare pacient în parte. Pentru a ajunge la un protocol adecvat pentru ozonoterapie, a fost necesară efectuarea unor studii pilot. Astfel, s-a început cu un tratament de autohemoterapie majoră (AHM), de două ori pe săptămână, timp de două luni, s-a continuat cu aplicarea AHM de trei ori pe săptămână, timp de două luni, apoi cu insuflaţii rectale (IR), de două ori pe săptămână, timp de două luni şi, succesiv, IR de trei ori pe săptămână, timp de două luni, urmărindu-se respectarea principiului de „începe de jos şi mergi cu paşi mici” („start low and go slow”). Au fost obţinute rezultate satisfăcătoare, însă nu la fel de bune ca protocolul acestor studii. Combinarea tratamentului de AHM şi IR a fost important pentru a aduce tratamentul cu ozon în circulaţia sistemică şi portală.

  Concluzii

S-a descoperit că ozonoterapia este o metodă de tratament eficientă, sigură şi mai puţin costisitoare cu referire la pacienţii infectaţi cu genotipul 4 al virusului hepatitei „C”. Ozonoterapia poate fi folosită fără niciun risc, chiar dacă există complicaţii sau boli asociate. Însă studiile efectuate pe viitor sunt foarte importante. Protocolul ozonoterapiei în acest studiu a reieşit cel mai bun dintre multe alte protocoale care tratează genotipul 4 al hepatitei C.

Recomandări

Este recomandat să se înceapă un studiu controlat placebo randomizat, „dublu orb”. Pacienţii care vor fi selectaţi nu trebuie să sufere de complicaţii (ciroză, ascită, insuficienţă celulară hepatică etc.) şi nici de vreo boală cronică asociată (diabet, bilharioză etc.). Dacă se ia în considerare rata ridicată de recidivă, în urma aplicării tratamentului cu ozon, se recomandă ca acest studiu să fie unul de lungă durată, timp de un an, iar continuarea să se facă prin menţinerea sub observaţie şi prin investigaţii clinice, pe durata anului următor. Evaluarea trebuie să se bazeze pe mulţi parametri, ca de exemplu starea generală, teste de stabilire a funcţionalităţii ficatului (sinteză, excreţii, integritate), nivelul cantitativ al PCR, ultrasonografie abdominală şi biopsia ficatului. Deoarece tratamentul oxidativ cu ozon se va desfăşura pe o perioadă îndelungată,  ar trebui să se realizeze o monitorizare a statusului anti-oxidativ total calculat şi a nivelurilor reduse de glutation al pacienţilor.

Se recomandă, de asemenea, să se efectueze un studiu cu un număr mare de pacienţi, pentru a evalua eficienţa combinării tratamentului de administrare a interferonului şi ozonoterapie în cazul pacienţilor cu VHC. Pe de altă parte, scopul este şi acela de a evalua posibilitatea ca ozonul să aibă un rol în creşterea eficienţei, dar şi în diminuarea nu numai a efectelor secundare, cât şi a duratei tratamentului cu interferon.

Se recomandă şi un studiu extins asupra efectului expunerii frecvente a unităţilor de sânge infectat cu VHC la ozon medical.

Nivelul cantitativ de PCR poate fi considerat un ghid în evaluare, însă nu este decisiv, din cauza fluctuaţiilor ridicate ale încărcăturii virale şi până în momentul de faţă nu există o metodă precisă de estimare cantitativă a încărcăturii virale. Trebuie menţionat că este necesar să se ia în considerare şi faptul că pot fi metode diferite, unităţi diferite şi o variaţie mare de la un laborator la altul.

 

descarcati INTREGUL MATERIAL aici HCV. 1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

STR. STIRBEI VODA 94, Bucuresti, Sector 1, Cod postal 010118

Contact

Contact

0721674272

Email Us at

Email Us at

emilvancea@yahoo.com

Register

Register

Become a Member